“Reforma statului”: altă formulă redusă la stadiul de zdreanţă. Auzi de revizuirea Constituţiei ca şi cum s-ar face din vârful pixului.

Se croşetează regiuni şi se reiau proiecte care gândesc o redistribuţie a prerogativelor instituţionale; feliind din ele, unii propun ‘reformă' cu aceeaşi văjnicie cu care amestecă în mămăligă. Suntem rugaţi să aderăm la "proiecte" întrezărite în rândurile unei noi constituţii. Să fim serioşi. A vorbi de "reforma Statului" în România înseamnă a vorbi de funie în casa spânzuratului, într-o ţară supusă transformărilor celor mai radicale de măcar un secol, reluate cu tenacitate de fiecare generaţie de la 1856 încoace, până la împotmolirea în maldărul de incompetenţă de după 1989.

În ţările serioase, reforma Statului s-a făcut întotdeauna în profunzime, pentru a avea coerenţă structurală şi funcţională. Presupune modificarea considerabilă a organizării, a razei de acţiune şi a metodelor de funcţionare ale Statului; e de anvergură şi vizează reducerea costurilor de funcţionare, creşterea performanţei statului, a productivităţii acestuia, ameliorarea serviciilor publice, cu reformulări fiscale şi reducerea ori reconfigurarea participării statului în economie. Să reformezi înseamnă, literalmente, să schimbi forma - truismul aproape ascunde sensul. E ceea ce se petrece în vremuri considerate dificile, vădit disfuncţionale. Din anii '70 şi până în anii '90, reforma a însemnat trecerea de la o funcţionalitate administrativă a Statului la una managerială, de gestiune activă, şi de la un sistem birocratic la un ansamblu de mecanisme inspirate de reguli noi în gestiunea publică. Noul management a făcut atât de multă vreme regula în ţările apusene încât la rândul lui a fost revizuit în prima decadă a acestui secol, ţinându-se cont de efectele sociale ale tehnologiei şi de preceptele unei guvernanţe mai exigente. Societatea civilă (