Nu sunt un fan necondiţionat al filmelor titrate, nominalizate ori premiate pe la diverse festivaluri internaţionale, atât timp cât am văzut destule producţii de minimă valoare, băgate în seamă doar pentru că interesele, de cele mai multe ori politice, au cerut-o în momentul respectiv. Nu sunt nici fan al românului Cristian Mungiu, atât timp cât producţia „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” o încadrez fără să clipesc la categoria filmelor pe care nu le-aş revedea, pe principiul „prost să fii, dar să-ţi revii”, adică nu m-aş lăsa păcălit să mai pierd două ore din viaţă pentru asemenea film premiat.

În schimb, producţia aceluiaşi Cristian Mungiu „După dealuri”, pe care am avut ocazia să o vizionez în cadrul proiecţiei de gală, de luni, de la Buzău, m-a impresionat profund. Filmul a izbutit să prezinte o viziune absolut reală asupra nenorocitului caz de la Mănăstirea Tanacu, unde un călugăr a exorcizat atât de bine o biată măicuţă, mai precis o novice, încât a trimis-o direct în lumea celor drepţi, după un martiriu demn de crucea Mântuitorului.

Filmul „După dealuri” excelează prin viziunea precisă asupra personajelor, oameni simpli – chiar şi poliştii de ţară, medicul psihiatru, personalul de pe Ambulanţă -, cu toţii bine intenţionaţi, zbătându-se între dilemele vieţii grele, de zi cu zi. Nimeni nu vrea să facă rău nimănui. Chiar şi conflictul dintre cele două eroine principale, protagonistele unei relaţii pe care realizatorii filmului ne lasă doar să o ghicim sau să speculăm asupra ei, este unul blând, practic singura neînţelegere dintre ele - dar care declanşează drama letală – este că tânăra candidată la noviciat nu poate pricepe de ce dragostea prietenei sale faţă de ea este filtrată acum de dragostea pentru Biserică şi Mântuitor şi că nu mai are nimic lumesc.

Spuneam că toţi sunt bine intenţionaţi, iar complexul de împrejurări care degenerează î