Avantajul de a călători într-o ţară vecină este dat de faptul că nu-ţi ia prea mult timp drumul până acolo. Mai cu seamă dacă mergi cu avionul. Mie, de exemplu, mi-au trebuit doar cinci ore şi jumătate de zbor pentru a ajunge de la Bucureşti la Kiev!  Sigur, în loc de Munchen şi Frankfurt, drumul de o mie de kilometri, ce leagă, în condiţiile existenţei unui zbor direct, capitala noastră de capitala Ucrainei, putea să mă poarte  prin locuri şi mai îndepărtate! Oricum ar fi fost însă, merita efortul. Căci întâlnirea cu Kievul m-a umplut pur şi simplu de încântare. O încântare uşor înfrigurată, ce-i drept, şi  asta nu din pricina zvonului de iarnă ce hălăduia imperial pe străzi, ci a grandorii aproape trufaşe a clădirilor ce mărginesc bulevarde la fel de impunătoare şi poate şi la fel de trufaşe, dacă e să le judeci după maşinile care le străbat în mare viteză. Mai toate cu geamuri fumurii. În orice caz, nu pentru a fi în ton cu vălătucii de pâclă  ce se sfarmă de cupolele aurite ale catedralelor, rostogolindu-se ca un plâns fără lacrimi la vale. Kievul nu pare să creadă în lacrimi, în ciuda protestelor prelungite ale susţinătorilor Iuliei Timoşenko, zgribuliţi în faţa corturilor de pe Bulevardul Kreshchatyk, unde şi-au stabilit cartierul general. Locul predilect de desfăşurare a activităţilor politice se găseşte însă în altă parte, pe acelaşi bulevard, însă la vreun kilometru mai încolo. În Piaţa Independenţei, desupra căreia se înalţă, la o depărtare de câteva străzi, palatul prezidenţial. Ce ciudăţenie, peste drum de palat se află cea mai rebelă clădire din tot oraşul! I se spune Casa Himerelor. Gorodetsky, un fel de Gaudi local, este cel ce a proiectat şi construit această “grădină zoologică” pe verticală. Două specii de himere aşezate faţă în faţă, zgîindu-se unele la altele, sub ochii curioşi ai vizitatorilor şi, desigur, sub cei vigilenţi ai miliţienilor. Himere