Acum câteva zile, într-un ziar central, un coleg de breaslă îi aducea un omagiu sub forma nui editorial fotbalistului pe nume Zlatan Ibrahimovici. Un alt coleg, Sorin Avram, ştiindu-mi admiraţia necondiţionată faţă de Ibra (spre deosebire de bucureşteanul din „Adevărul”, care i se adresa cu „Domnule Ibrahimovici”, eu îmi asum prietenia, nu respectul faţă de el), m-a provocat să scriu acest editorial sub pretextul că n-am să pot spune vorbe mai frumoase decât celălalt. Privind astfel lucrurile, am pierdut: despre Ibra nici n-am de gând să scriu „meşteşugit”, întrucât fenomenele naturii care ne marchează nu sunt dintre cele mai plăcute, calme, neutre. Ne impresionează erupţiile, cutremurele, uraganele! Vi se pare că Ibra este o briză sau un uragan? O trepidaţie sau un cutremur de 14 pe Richter? Hai că am glumit: Ibrahimovici, „suedezul”, este pur şi simple o explozie solară, una din alea despre care fel de fel de savanţi ne atenţionează că pot perturba toate activităţile de pe Terra. Numai că e invers: nu te previne nimeni, niciodată, nici măcar el însuşi (care adesea pare mai degrabă somnolent, până când...) că s-ar putea transforma, mai dihai ca armăsarul lui Harap Alb, dintr-o mârţoagă într-o divinitate întraripată. Ceea ce-l face mai luminos decât explozia solară. Revenind cu picioarele pe pământ, hai să-i aduc, totuşi, nu unul, ci două elogii perfect terestre. Primul: este singurul fotbalist din lume ale cărui execuţii pot fi comparate cu ale altui „adormit” (tot aşa: până când...) pe gazon, Gicu Dobrin. Iar pentru finalizarea comparaţiei, am să spun şi că dintre toţi enormii de pe gazon, excepţiile fiind Maradona şi, desigur, Pele, doar doi n-au ajuns la noi, la Real, deşi tare i-am dorit: Gicu Dobrin şi Ibra. Parafrazându-l pe Erich Segal („Love Story”, vă amintiţi?) aş spune că „iubirea înseamnă să nu fii nevoit niciodată să spui că-ţi pare rău”. Deci nu-m