E de negândit într-un stat de drept ca Senatul să voteze împotriva aplicării unei hotărâri definitive și irevocabile a instanței supreme.

Atitudinea sfidătoare a Senatului de a nu pune în aplicare decizia ÎCCJ în cazul Dia­conu l-a obligat pe președintele CSM să își utilizeze competențele constituționale și să sesizeze CCR cu privire la existența unui conflict cons­tituțional între puterea ju­diciară și Senat. Mandatul senatorului Diaconu tre­bu­ia să ia sfârșit pentru că jus­tiția a confirmat analiza ANI, care acuza o stare de in­com­patibilitate. Încetarea mandatului de senator de­curge dintr-o lege adop­ta­tă de Parlamentul Ro­mâ­ni­ei în anul 2010, adică în actuala legislatură.

Pe 21 noiembrie, CCR (în unanimitate) a decis că există într-adevăr un conflict cons­tituțional între puterile statului și l-a soluționat în favoarea justiției. Imediat au apărut declarațiile politicienilor – domnul Nicolăescu de la USL ne-a explicat că, toc­mai pentru a evita situațiile în care CCR constată că parlamentul s-a comportat ne­constituțional, Constituția va fi revizuită, astfel încât deciziile CCR să poată fi anu­late dacă două treimi din membrii par­la­mentului sunt de acord. O astfel de pre­vedere constituțională a mai existat în Ro­mânia până în 2003 și a condus practic la subordonarea CCR față de parlament și la nenumărate critici pe plan internațional. Ideea nu este nouă – ea a fost susținută și de domnul Frunda de la UDMR. Pre­șe­dintele CCR, Augustin Zegrean, i-a invitat pe jurnaliști să îl întrebe pe domnul Frun­da dacă natura constituțională a unei legi depinde de numărul de parlamentari care o votează sau de prevederile conținute în lege. O întrebare retorică, desigur, dar o în­trebare menită să împrăștie fumul con­fuziei cu care politicienii încearcă să în­con­joare orice subiect care nu le convine.

Un alt argument invocat de apărătorii dom­nului