Campania electorală ar fi trebuit să fie în vîrf de sarcină, la această oră. E mai prăbuşită ca oricînd în mocirla certurilor de bîlci, cînd nu se scaldă prea mulţumită de sine în bălţile tulburi ale minciunii, imprecaţiilor şi invectivelor. Ceea ce impresionează, cu adevărat, este însă lipsa vizibilă de strădanie a politicienilor noştri de a mai mima, măcar, efortul de campanie. Totul se reduce la un fel de balet cu figuri impuse: afişe, clipuri, excursii, prin sate şi cartiere, cu popasuri prin pieţe şi tîrguri, ca să ne vadă lumea! E ca şi cînd le-ar fi indiferent, ori chiar mai rău, n-ar mai fi interesaţi să ajungă vreodată în contact real cu electoratul de la care aşteaptă, totuşi, scara către iatacul puterii, votul! Cu luare aminte la zicerea lui Neculce, politicianului nostru pare a-i fi indiferent dacă ceea ce spune, ori se spune despre el, va fi crezut: "Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face". Cum s-a ajuns aici şi unde ne duce această stare de fapt?
Explicaţia simplă ar fi aceea că politicianul nostru, indiferent dacă este din categoria "dinozaurilor", a "maturilor", a "lupilor tineri", ori a "domnişoarelor de companie" şi-a epuizat generoasa linie de credit deschisă de alegători în 1990, iar el ştie bine acest lucru. La ce bun să se mai străduiască, deci?! Nu mai rămîne decît să mimăm, să îndeplinim forma, "să ne facem că lucrăm", vorba unui fost poet, de vocaţie, şi revoluţionar de profesie, care între timp a năpîrlit "boier de chimir gros", cu vocaţie, şi propagandist... de profesie, fără! Modul supra-generos în care politicienii noştri au aruncat cu vorbe, promisiuni şi alte "artificii" de discurs, în dreapta şi în stînga, mai bine de douăzeci de ani, ar putea fi dovada acestei risipe care, iată, a golit sacul cu credibilitate din cîrca alegătorului.
O
