Tendinţa cadrelor didactice şi a unor părinţi este de a cataloga copilul ca „elev bun” sau „elev slab”.
Această „eticheta” este atribuită în special după reuşita sau nereuşita şcolară.
Luând de „bun” un elev, acesta se poate ambiţiona să-şi menţină poziţia, sau poate specula acest lucru, mai ales dacă i se repetă sub formă de apreciere a persoanei şi nu ca apreciere a activităţilor evaluate.
Ţinând cont că şcoala se adresează aproape în exclusivitate inteligenţei cognitive, iar în viaţa adultă, în adaptarea şcolară, în performanţele profesionale această inteligenţă luată singular nu creează rezultate remarcabile, rolul tău ca părinte este să te opui ca mintea copilului să conştientizeze ideea că este „slab”.
Încurajează-l întotdeauna, fii alături de el şi transmite-i verbal şi nu numai, că ai încredere în el. Având suportul tău se va dezvolta corect îşi va găsi direcţia în viaţă.
Prin natura ei şcoala caută greşelile. Numărul acestora stabileşte nota. În funcţie de mulţi factori nota poate fi subiectivă. Chiar dacă este obiectivă în măsurarea unei activităţi este posibil să fie subiectivă pe ansamblu.
Dacă copilul ia o notă medie sau mică, nu înseamnă neapărat că este „slab”, dar împreună cu celelalte note va scădea „valoarea” prin care este ierarhizat copilul. Oare ne putem permite să-l catalogăm „bun” sau „slab”?
Am putea să luăm în calcul şi încrederea copilului căruia îi tot spunem că este „slab”? Ce aşteptări am putea avea dacă ne gândim la încrederea lui în el şi la dorinţă lui de afirmare?
Ca părinte nu cred că ar trebui exagerata reacţia în faţă notelor. Este un subiect delicat, pentru că nici nu doreşti să declanşezi indiferenţă. Comunicarea cu copilul poate fi soluţia. „Am luat un 7 la...” „Ce s-a întâmplat?... „Ştiu că poţi mai mult!”, „Ce soluţie vezi?”, „Data viitoare vei fi mai atent”, „Poţi repeta verbul ş
