Zborul spre Teheran nu a fost anuntat in difuzoare si nici indicatia „Boarding” nu a aparut pe monitorul de deasupra portii de imbarcare. Citisem intr-un ziar american ca se intampla asa din cauza precautiilor anti-terorism. Apoi, in avion, cu putin timp inainte de decolare au cazut circuitele electrice si, pentru doua secunde, s-a facut intuneric. Dar calatoria a fost lina si intrerupta doar de momentul in care, aproape simultan, toate femeile din avion s-au acoperit cu valul islamic.
Dupa aterizare, un sms „alerta de calatorie” primit din partea Ministerului roman de Externe imi recomanda evitarea deplasarilor in Iran, daca nu sunt necesare. Prima figura vazuta pe aeroport, intr-un portret-fotografie, a fost fizionomia dura a Liderului Suprem. Aveam s-o mai revad de zeci de ori in urmatoarele zile.
„Procedeul cel mai des folosit de iranieni este insusirea armei dusmanului ca proprie arma” (Ryszard Kapuscinski). Si nu exista tara mai iscusita in a utiliza diplomatia publica ca „arma soft” precum cel mai mare dusman al Iranului: Statele Unite. Trei grupuri succesive de jurnalisti romani (din primul a facut parte Ion Cristoiu, din al doilea Vlad Petreanu si din al treilea Adelin Petrisor) au vizitat Iranul in ultimii ani, printr-un program oficial organizat de autoritatile de la Teheran.
Asa am ajuns si eu, intr-o dimineata de vineri (zi de week-end in Iran), in fata portretului Imamului Khomeini din aeroportul international care-i poarta numele. Stateam la indoiala daca sa risc sau nu o fotografie cu Liderul Suprem. Am scos repede telefonul din buzunar si, tinandu-l in fata ochilor ca un miop ce se chinuie sa citeasca, am apasat de doua ori pe buton. Imaginea a iesit insa neclara. Imi tremurase mana din cauza oboselii. Sau a anxietatii induse de faptul ca ma aflam intr-o republica al carei fondator folosise pentru Statele Unite ap
