Când eram mică, ai mei îmi repetau obsesiv, ca oricărui copil crescut cu cheia de gât, să nu deschid uşa nimănui. Într-o după-amiază, o vecină a trecut pe la fiecare apartament, avertizând pe toată lumea că un hoţ umbla prin bloc încercând uşile cu speranţa că avea să găsească vreuna deschisă. Nu-mi amintesc să mă mai fi încercat aşa o groază de atunci şi până-n ziua de azi. M-am aşezat în faţa uşii, hotărâtă să-mi apăr casa de orice bandit. Ai mei m-au găsit adormită, strângând lângă inima mea mică, zbătându-se de frică, doua polonice mari de supă, cu care aveam de gând să opresc inamicul. Întâmplarea asta a declanşat în mine o paranoia aproape maladivă şi o vigilenţă acută care multora azi le par caraghioase rău. De pildă, dau o atenţie exagerată tuturor ştirilor cu hoţi şi cu escroci. Le reţin feţele, iau aminte la metodele pe care le folosesc, nu vreau să mă prindă nepregătită. Într-una din serile trecute, întorcându-mă acasă anesteziată după o zi de fiere, aşa cum ni se întâmplă multora dintre noi, văd venind din partea opusă a aleii o tânără prelungă, uscată, cu trăsături parcă tăiate în piatră. Mergea leneşă, trăgând din ţigara pe care o ţinea între două degete arcuite a falsă eleganţă. Aproape trecusem de ea, când mă ajunge din urmă într-o fracţiune de secundă şi mă întreabă dacă vorbesc engleză, cu un glas piţigăiat a plâns, dar cu ochii răi, uscaţi, care-mi atrag imediat atenţia şi-o dau de gol. Îi văzusem poza prin vară la televizor, într-o ştire despre o escroacă. Îmi îndrugă o poveste despre cum a fost jefuită şi lăsată fără un sfanţ într-o călătorie neinspirată într-o ţară periculoasă şi neprietenoasă ca a noastră, atât de diferită de Cehia ei natală. Poliţia n-o ajută, oamenii nu vor s-o asculte, şi ea n-are nevoie decât de bani pentru 20 de litri de motorină, deşi nu ştie nici ea până unde ar putea ajunge cu o cantitate aşa de mică. Îi recunosc cizmel