“Haide, împinge! Împinge când îţi spun, împinge acuma, îi văd capul!”. Cocoţată pe burta ta, asistenta te apasă cu cotul şi se răsteşte la tine. De o parte şi de cealaltă a picioarelor tale o armată de medici, asistente, moaşe şi, poate şi câţiva studenţi la medicină îţi studiază vaginul în chinuri, în timp ce tu urli şi ţi-e frig, eşti transpirată şi stresată şi simţi că-ţi vine să mori. Îţi juri, în momentul ăla, că, dacă mai apuci un sfert de oră de viaţă, îţi legi trompele, le arzi... ba nu... le carbonizezi în chiuveta din bucătărie, le toci ca pe mărar şi le dai la câini. Asistenta continuă să te apese pe burtă, ţopăie pe tine şi te ceartă că de ce nu împingi când ea îţi spune să împingi, că nu eşti nici prima, nici ultima proastă care fată şi că să nu te vaiţi atâta. Medicul ia înţeleapta decizie să-ţi facă epiziotomia. Ce cool, acuma o s-o ai cât o găleată! Capul copilului îţi secţionează şira spinării şi nu ai timp să te gândeşti cât de fericită ai putea fi dacă istericii din jurul tău ar înţelege ceva din minunea care ţi se-ntâmplă. Cu mâini sigure, medicul apucă copilul de cap, îl răsuceşte ca pe popice, trage de el ca de un elastic, îi smuceşte umărul, forţându-l să iasă mai repede. Şi încă puţin şi gata! Sub lumina intensă a becului de 500 de waţi, copilul e ţinut de picioruşe, bătut, schingiuit, băgat degete pe nări, scuturat, ţinut în frig, măsurat, cântărit, notat. Neonatologul dă note ca o profesoară antipatică. Oare copilului tău ce notă o să-i dea? Oare a făcut bine? Felicitări, mami, ai un bebe de nota zece, ia uite-l cum mai urlă, are plămâni sănătoşi, bravo! Să mai faci vreo cinci! Îţi urează sadic, în timp ce-şi aranjează ochelarii pe nas. (Acuma, sigur, asta nu se-ntâmplă peste tot, da' se.)

Nişte nebune se luptă cu prejudecăţile

Irina Popescu e ceea ce-mi place să numesc o moaşă de nouă generaţie. Ea cultivă cu intelige