Povesteam anul trecut despre un loc pe care îl am în suflet, ansamblul rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru şi pe care unii îl numesc Athosul românesc. Cu tot periplul făcut pe la multe alte monumente de patrimoniu din România, nu am uitat de situaţia acestor locuri.

Pe scurt vom spune doar că munţii Buzăului, respectiv zona Aluniş-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de locuinţe rupeste între care cea mai cunoscută este biserica din satul Aluniş. Aceasta funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele locaşuri săpate în piatră în care încă se mai slujeşte. Se pare că a fost săpată în piatră pe la 1274-1275 de către doi ciobani, Vlad şi Simeon.

Legenda spune că unul dintre cei doi ciobani a avut un vis în care a fost indemnat să sape în piatră unde se află azi biserica de la Aluniş pentru că acolo va găsi o icoană. Acesta ar fi găsit icoană şi apoi cu ajutorul celuilalt cioban ar fi săpat biserica. Chiar dacă avem de a face doar cu o poveste este cert că pe la 1351 biserica exista şi funcţiona drept schit de călugări, deşi cercetările specialiştilor indică posibiliatea apariţiei acestui ansamblu în secolul IV.

De asemenea istoria locului numit „Fundul Peşterii", mai cunoscut şi ca schitul „Peştera", care este cel mai important din zonă din punct de vedere istoric. Lăcaşul a fost amenajat şi locuit în secolele VI - IV î.Hr. şi refolosit în evul mediu timpuriu de către călugării creştini. Pe pereţii schitului se află incizate săbii scurte de tip „akinokes", specifice sciţilor şi perşilor, desene ce datează din anul 2000 î. Hr. şi sunt probabil unice în Europa şi în lume.

Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii

Doar aceste lucruri menţionate acum, lăsând deoparte detaliile cu privire la celelalte schituri şi ele extrem de vechi cuprinse în articolul nostru - Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoran