Erau vremuri de mare cumpănă. Intelectualii adevăraţi erau tot mai rari şi mai „mascaţi” de alte preocupări. Ideologia încerca să domine totul. Şi totuşi ...

Octavian Bandula era Preşedinte la Cultură. Nu ştiu cum îl vedea conducerea politică a judeţului, dar noi, colegii, îl simţeam mai degrabă „prieten” decât „şef”. Şi pentru a înţelege un astfel de sentiment, trebuie să precizăm că, în ciuda tuturor aparenţelor „Cântarea României” era o „mişcare” importantă. Partea politică a spectacolelor festive era încredinţată doar lui Mircea Graur şi Mihai Petrovai. Ceilalţi, în frunte cu Ioan Săcălean, Valentin Băinţan, Liviu Borlan, Iustin Podăreanu ş.a. făceau „mişcare corală” adevărată. Nicoară Timiş, Dumitru Iuga şi animatorii de pe sate „teatru popular” şi toate genurile specifice valorificării folclorului. Oameni cu mult suflet, care-şi dăruiau rezerva de viaţă acestei dimensiuni de implicare socială. Iar „deasupra”, dr. Octavian Bandula, cu felul său ultranobil, încărcat de sobrietate şi solemnitate. Era iubit de toţi cei „antrenaţi” în „cultură”, pentru că ştia să „ceară” la cei de „sus”. Maramureşul excela în câteva domenii, dominând scenele artistice româneşti. Iar la Vasile Bărbuleţ dl. Bandula găsise „cheia” de a deschide „rezerva” de sprijin. Câteva casete cu „muzică patriotică” sau invitarea unor formaţii din „Mărginime” în Maramureş însemna pentru primul-secretar mai mult decât orice „intervenţie”! Zis şi făcut!

În felul acesta ne-am dus anii împreună. Octavian Bandula „ţinea spatele” la lucrurile curajoase de pe scenă, Vasile Leschian la cele din „programele editoriale” şi toată lumea se mira ce „minunăţii” poate „aduce” şi „produce” Maramureşul.

Nu am nicio îndoială cu privire la „conştiinţa” lui Tavi Bandula. Am avut întotdeauna convingerea că înţelepciunea nu l-a ocolit. A ştiut să „dea Cezarului” ce-i aparţinea „acestuia”