Undeva, în spatele cuvin­telor, suntem, înainte de toate, oameni şi suntem români. Acolo ar trebui să fie echilibru şi responsabilitate, înţelepciune şi răbdare. Cuplul de calităţi, care, necesare şi suficiente, înclină balanţa în favoarea unui popor căruia îi aparţinem (şi aşa şi trebuie să fie) nu numai cu numele. Ne-am tot jucat cu vorbele mari până când le-am rătăcit sensul real. Le-a devenit, astfel, imposibil să-şi mai îndeplinească mi­siunea lor mobilizatoare, lucind doar palid de atâta nesăbuită folosinţă. Adevăr rămas valabil şi astăzi, la răsăritul unui timp pe care ni-l dorim european. Suntem pe cale să devenim o rotiţă dintr-un mecanism care, bine gândit, a motorizat Europa. Ni se cere doar să ne aliniem la standarde tehnice pe care nu le putem atinge foarte uşor, dat fiind că handicapul nostru de start nu se măsoară în câţiva ani, ci în dec Publicitate enii. Important este că motorul ne aşteaptă. Ne-a prevăzut deja locul în viitorul angrenaj. Îşi măsoară deja (în bugete de miliarde de euro) capacitatea de stimulare a rotiţei, pregătind-o să facă faţă exigenţelor funcţionării la standardele cerute. Nu se mai pune problema dacă şi nici când (aşa cum ne-am tot frământat ani de zile), ci cum. Avem exprimarea fermă a voinţei europene pentru integrarea României, avem şi termene, avem şi soluţii. Ne lipseşte încă propriul angajament total şi necondiţionat, al societăţii în întregul ei, efortul unic naţional, unitatea şi solidaritatea dincolo de orice alte interese personale sau de grup. Haideţi să vedem pădurea şi nu copacii, întregul şi nu părţile. Întrebaţi-i, pe cei care plâng respirând aerul României, cum e să te simţi şi să fii din nou acasă. Întrebaţi-i cum arată visele lor, retrăindu-şi copilării şi tinereţi fericite într-o ţară atât de generoasă încât devine imposibil s-o uiţi sau să n-o doreşti. Dorul şi ataşamentul de ea îi ţine aproape