Acum 48 de ani, în clădirea primăriei din Vâlcele (judeţul Buzău), lua fiinţă un post de radio comunal. A emis constant şi e încă în funcţiune (şi-a sărbătorit de curând ziua de naştere). E un radio utilitar, cum aveau mai demult şi studenţii în unele centre universitare, „radio la difuzor“. Cel din Vâlcele transmite zilnic ştiri şi anunţuri despre târguri şi pieţe, despre toate evenimentele care prezintă interes pentru localnici. Dă informaţii, la cerere, despre produse scoase la vânzare, fructe şi legume, animale, obiecte de uz casnic şi altele. Transmite şi dedicaţii muzicale, „dar nu oricum“, ci bine potrivite cu personalitatea şi gusturile destinatarului. Acum 20 de ani, marii teoreticieni ai radioului mondial îi prevedeau acestuia un viitor local şi utilitar: radioul nu moare şi nu poate fi învins de televiziune – spuneau – pentru că poate furniza prompt şi eficient informaţii vitale unor comunităţi din ce în ce în ce mai restrânse (se va ajunge la radio de cartier, de stradă sau chiar de bloc), contribuind astfel la îmbunătăţirea relaţiilor de vecinătate şi la solidarizarea socială. Tot cam atunci, cu 20 de ani în urmă, o fetiţă de 11–12 ani, din Bucureşti, găsise un mijloc mai puţin obişnuit de a-şi convinge părinţii s-o asculte şi să-i răspundă la întrebări, în calitate de „specialişti“: îşi amenajase un „radio de cameră“, cu două-trei ore de „emisie“ zilnic, la care transmitea, Publicitate printre altele, „buletinul meteo familial“. De la ideea colegei lor, copiii mesageri ai sănătăţii au ajuns la proiectul înfiinţării unui „radio de spital“. „Studiul de fezabilitate“ a parcurs o etapă de spital (sondaje în rândul bolnavilor spitalizaţi) şi o alta de transfer al „celor mai bune practici“ de la renumite radiouri de spital. Da, pe un pat de spital se simte acut nevoia de comuni­care, „dar nu oricum“, ci potrivit suferinţelor şi speranţelor paci