În septembrie, la TVR 2, ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, l-a întrebat, în direct, pe Toma Pătraşcu, preşedintele Asociaţiei Secular-Umaniste din România, organizaţia care se opune de cîţiva ani predării confesionale a religiei în şcoli, pe cine reprezintă. „Dumneavoastră în numele cui vorbiţi?“, l-a mai întrebat o dată Andronescu. Pătraşcu a privit-o în ochi şi i-a întors aceeaşi întrebare. Andronescu i-a răspuns rapid: „În numele ministerului meu“. Am încercat să fac acest exerciţiu şi să mă întreb dacă-i cunosc, dacă vizualizez figurile părinţilor care nu vor ca religia confesională să le fie predată la clasă copiilor lor. Ştiu cîteva zeci cu prenume, nume şi numele copiilor, dar nu îi cunosc pe toţi. Sînt cei pe care un activist ca Toma Pătraşcu îi reprezintă în dezbateri, în negocieri cu reprezentanţii Patriarhiei sau în discuţii aprinse la televizor cu ministrul Educaţiei. Din poziţia de cetăţean, am simţit atunci că ministrul Educaţiei îi construieşte activistului un tablou de anarhist, de om care nu se reprezintă decît pe sine. Poate ca mine, au rămas şi alţii suspendaţi în faţa televizorului cu o întrebare veche de cînd am făcut ochi mari în ale democraţiei. Cine e mai puternic: cetăţeanul sau statul?

Mi-am amintit de această întîmplare pentru că exact în aceeaşi perioadă pornisem într-o călătorie jurnalistică în căutarea unor oameni care au mişcat munţii în comunitatea lor, care s-au săturat să ceară şi şi-au rezolvat problemele în loc să aştepte soluţii de la autorităţile locale. La fel ca activiştii care vor să schimbe legislaţia sau să propună guvernelor o alta mai bună. Oameni care au dat din coate cetăţeneşti şi şi-au făcut o mică lume puţin mai bună pentru ei şi cei din jur.

Acum doi ani, în cartierul Prelungirea Ghencea, s-a format Grupul de iniţiativă cetăţenească Drumul Taberei Callatis, care a început să-i reprezinte pe lo