Franţa este ţara unde laicitatea e religie de stat, iar anticlericalismul o virtute. Credinţa şi modul de credinţă sînt o afacere delicată, dezbaterea publică fuge de ea ca dracul de tămîie.

Clişeul e nemilos şi, ca orice stereotip, pleacă de la un sîmbure de adevăr. Să nuanţăm. În societatea franceză există bobo de dreapta care-şi iau cuminecătura duminica la biserică şi aprobă apoi senin expulzarea ţiganilor. Există şi catho de stînga, pentru care fraternitatea este un principiu activ, pînă cînd păleşte în faţa spaimei că poporul creştin al Europei e pe cale să fie înlocuit, colonizat de un popor de o altă religie.

Pentru mare parte dintre francezi, religia şi religiozitatea sînt o pelerină care a supravieţuit din Evul Mediu: gluga ei obscurantistă e atît de opacă încît a făcut un ecran total în faţa raţiunii din epoca Luminilor. Credincioşii continuă să fie nişte fanatici care nu s-au emancipat încă, au uitat să evolueze odată cu ceilalţi, laicii rezonabili.

Există, în fine, o minoritate, pentru care credinţa, religia şi religiozitatea sînt o afacere strict privată, unul din cele mai intime domenii ale fiinţei umane, ca şi sexualitatea. Aşa încît luările de poziţie în spaţiul public sînt indecente şi nerelevante, pentru că ele oricum nasc o intoleranţă absurdă.

Filmul lui Mungiu va rula în sălile de cinematograf ale Franţei din 21 noiembrie. Într-o mănăstire din România, o încercare de exorcizare se termină tragic cu moartea unei tinere. Cu laurii de la Cannes şi buzz-ul creat de criticii de film din luna mai şi pînă acum, există toate premisele ca După dealuri să stîrnească o curiozitate vie printre spectatorii francezi.

Ce vor înţelege francezii din filmul lui Mungiu? De fapt, despre ce este filmul lui Mungiu? Răspunsul ţine, în bună măsură, de poetica (politica?) receptării: formataţi de valorile societăţii în care ne maturizăm, ne