În copilăria mea, la începutul anilor ’70, ţinutul Hunedoarei îşi mai păstra încă aerul patriarhal. La poalele Cetăţii Devei se mai afla vechiul burg ardelenesc, cu palatul renascentist Magna Curia, cu vechi case somptuoase străjuite de porţi înalte, cu biserici romano-catolice şi reformate, cu oameni civilizaţi... Blocurile comuniste nu înghiţiseră cartier după cartier, iar pădurile înconjurau încă, din toate părţile, dese şi greu de străbătut, oraşul cu istoriile lui complicate şi temerile pe măsură. Era o aventură să urci spre cetatea plină de şopîrle şi vipere cu corn, să ajungi, pe jos, pînă la Pădurea Bejan sau Dealul Paiului, nelocuite pe atunci. Dar o şi mai mare aventură era să străbaţi rezervaţia de zimbri de la Haţeg. În Ţara Uriaşilor, devenită apoi Geoparcul Dinozaurilor pitici, se aflau ultimii zimbri din ţară, pe care-i priveam sideraţi, de dincoace de garduri. Poate şi de asta, în amintirea mea copilărească, Sarmizegetusa se leagă inextricabil de tropotul zimbrilor înnoroiaţi cu coame ascuţite, de un miros straniu, vegetal-animal amestecat cu o groază plină de fascinaţie, căci gardul de sîrmă (de după care şi astăzi poţi vedea ultimii zimbri supravieţuitori) era o limită prea fragilă.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Am trăit, astfel, multă vreme cu impresia (oh, cît de falsă!) că Sarmizegetusa dintre Haţeg şi Poarta de Fier a Transilvaniei era vechea capitală regală a lui Decebal. Nu pentru că mi-ar fi spus cineva, ci pentru că vechiul oraş din munte era de neatins pentru grupurile pioniereşti plecate să descopere „istoria şi frumuseţile patriei“, în timp ce Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa, aflată nu departe de vechea capitală a dacilor şi botezată la fel pentru derută, era la şosea, pe drumul spre Caransebeş. Trebuie să fi ajuns acolo prima dată într-una dintre ocaziile festive –