● Argo (SUA, 2012), de Ben Affleck.
Argo începe cu o reconstituire docu-dramatică a ocupării Ambasadei SUA de la Teheran, în 1979, de cîteva sute de militanţi islamişti, dar nu criza ostaticilor (52 de angajaţi ai Ambasadei, ţinuţi prizonieri timp de 444 de zile) constituie focus-ul filmului, ci aventura scoaterii din ţară, de către CIA, a altor şase angajaţi care reuşiseră să se refugieze în Ambasada Canadei. Operaţiunea a fost desecretizată abia în 1997, după care organizatorul ei, Tony Mendez, i-a dedicat o carte (în 2000), iar revista Wired i-a dedicat un articol (în 2007) – principala sursă de inspiraţie a actualului film. Pe scurt, Mendez a intrat în Iran pretinzînd că este un cineast canadian venit să prospecteze posibile locuri de filmare pentru un SF Star Wars-ist – intitulat Argo – şi a ieşit cu tot cu cei şase deghizaţi în membri ai echipei lui (regizor, cameraman etc.). Hollywood-ul a cooperat pe tot parcursul operaţiunii: a promovat prin comunicate de presă un film pe care n-avea de gînd să-l facă, i-a dedicat casting-uri, costume, storyboard-uri etc. Nu e chiar deloc de mirare că în jurul lui Argo – cel de-acum, cel „adevărat“ – bate un vînt de Oscar din direcţia industriei cinematografice pe care o flatează atît de tare (la fel de tare cum a flatat-o anul trecut The Artist): nici că se putea apologie mai bună pentru evazionismul infantil adesea imputat acestei industrii, decît povestea asta adevărată (în linii mari) în care evazionismul hollywoodian este pus în slujba salvării de vieţi din lumea reală.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Regizat de actorul Ben Affleck (aflat pentru a treia oară în spatele camerei), Argo e bine făcut. Trompe l’oeil-ul costa-gavrasian – cu Turcia jucînd rolul Iranului – e executat cu minuţiozitate. Cel puţin o secvenţ
