(apărut în Dilema veche, nr. 100, 15 ianuarie 2004)
De cîţiva ani, presa românească s-a contaminat de clasamentoză. Ca şi gripa aviară, este tot o maladie de import, dar cu efecte mai suave. În fiecare zi ni se propune un nou top - al bogătaşilor, al formaţiilor, al sportivilor sau al altor categorii cu lipici la public. Revista Eurolider a apăsat pe economie, Cotidianul a invocat "Generaţia aşteptată", FHM ne oferă cele mai nurlii apariţii feminine. Exemplele pot continua. Aruncaţi un ochi spre chioşcurile de ziare! Superlative la tot pasul! Ne asaltează oameni de hîrtie foarte inteligenţi, peste măsură de frumoşi şi extrem de întreprinzători, păcat că aceste calităţi nu sînt contagioase. În plus, ni se spune apăsat că topurile reprezintă răspunsul documentat (şi frumos ambalat) la nevoia societăţii de modele, jaloane, repere valorice. (În perioada de moleşeală profesională dintre Moş Nicolae şi Moş Crăciun, între două petreceri de firmă şi o tăiere de porc, clasamentele sînt mai agresive ca oricînd. Nu-i chiar o nenorocire! Puţin optimism naţional nu strică, deşi e ca o picătură de parfum aspiraţional într-un ocean cu miros de dosare uitate-n dulap.)
Dacă însă aveţi ocazia să abordaţi subiectul, în termeni amicali, cu un editor, veţi afla că "topurile astea se vînd foarte bine". Tirajele cresc, iar audienţa se face dodoloaţă, ca România copilului Blaga. Cetăţeanul cumpără (sau se uită), curios să afle dacă lista "lor" seamănă cu a lui. Iar dacă nu, de ce? Căci, investită cu prestigiul literei tipărite ("am citit eu!") sau al mesei de talk-show ("am văzut eu!"), lista dobîndeşte falsa măreţie a adevărului. Poate nu cel absolut, dar măcar argumentat. Un biet sondaj "la plesneală" sau o vicleană linguşire a vreunui influent al zilei capătă astfel, pentru cititorul neatent, forţa ghicitorilor lui Nostradamus.
Şi uite-aşa ajungem la o umilă chestiune
