Cred că Marian Rada n-o să se supere dacă scriu că e un fel de fată-n casă la Rapid. A făcut de toate în Giulești, a jucat, a antrenat, inclusiv formația secundă, a lucrat ca vicepreședinte etc., așa a și devenit, după o viață trăită în vișiniu, unul dintre simbolurile clubului din apropierea Podului Grant. Remarcat mai degrabă prin fidelitate decît prin strălucire, dar simbol.
De cînd a plecat Sabău și l-a lăsat șef peste vestiar, s-a scris despre Rada mai des decît altădată. Zilele trecute, Cristi Geambașu i-a dedicat un sensibil articol-compliment, lăudîndu-l că a acceptat să fie eterna manta de vreme rea fără să se fi simțit vreodată ofensat. Iar umilit, nici atît. Acum răspunde de echipă, în calitate de antrenor principal, pentru a cincea oară din 1997 încoace. Are în prezent 6 etape. Vîrful l-a prins în 2009, 11 etape.
Dacă alții pot vorbi despre tine, de presupus că tu însuți vorbești cel mai bine. Pentru că te cunoști cel mai bine. Așa l-am descoperit, sau redescoperit, pe Marian Rada în dialogul semnat de Gigi Stancu în “Adevărul” de miercuri, discuție care, înainte de a fi impresionat prin altceva, a surprins printr-o sinceritate menită să emoționeze. Dar și, în opinia mea, să întristeze.
Interpretînd, cum zice Stancu, rolul “sacrificatului de serviciu”, Rada nu s-a sfiit să declare “Dacă mă dau afară de la Rapid, eu tot la Rapid rămîn și aștept o altă perioadă de criză ca să revin. Alții cînd pleacă de la Rapid merg la alt club. Eu nu pot”. Un om care recunoaște că nu poate și care își mărturisește limitele trebuie înțeles. La o adică, scuzat, de acord?
Între altele, intervievatul s-a recomandat drept “cel mai prost și mai neplătit antrenor din Liga 1”, frază în care termenul de prost poartă sensul de nepretențios, de modest, eventual de naiv. Astfel se și explică de ce a admis Rada să preia Rapidul într-un moment în care nu
