Când eram copil, locurile, lucrurile sau evenimentele aveau o cu totul altă conotaţie decât cea pe care o au acum. Când mama mă lua cu ea la piaţă, ştiam că vom merge în piaţa Mihai Viteazul sau în piaţa Cipariu. Cu toate că în Cluj există numeroase pieţe, chiar şi astăzi asociez substantivul „piaţă", nu cu un spaţiu public a cărui arhitectură şi destinaţie îi conferă această denumire, ci cu un spaţiu în care se comercializează produse agroalimentare.
Pe vremea copilăriei mele, erau patru astfel de spaţii importante în oraş, de unde populaţia se aproviziona direct de la micii producători, cu legume şi fructe. În zona centrală se aflau piaţele Mihai Viteazul, Cipariu şi Abator, iar mai spre periferia estică, fiinţa piaţa Mărăşti.
Astăzi, din cele patru pieţe - în accepţiunea copilului de altădată - mai există doar trei, funcţionând aproximativ pe vechile amplasamente, în noi peisaje arhitectonice, populate de o întreagă pleadă de „intreprinzători", a căror calitate de comercianţi este validată de certificate de producători, obţinute prin stimulerea bunăvoinţei celor în drept să le elibereze.
Cea care a dispărut cu desăvârşire, este piaţa Cipariu. Ea există doar ca denumire generică, însă tot mai puţini dintre cetăţenii Clujului îşi mai amintesc de arhitectura ei sau de „hala" agroalimentară din zona respectivă.
Locul pieţei agroalimentare şi a vechilor case scunde, cu aspect patriarhal - peste care dominau doar trei clădiri cu un etaj - a fost luat de blocurile noi construite şi de şantierul în care se chinuie să se nască, de prin anii '90 ai secolului trecut, catedrala greco-catolică.
Ca orice piaţă - în adevăratul sens al cuvântului pe care îl percepeam eu - Cipariu fusese o zonă bine structurată, potrivit conceptelor sănatoase ale economiei socialiste, dispunând nu doar de o „hală" agroalimentară, ci şi de magazinele vitale comunităţii
