Timp de secole Alba Iulia a reprezentat un dezirat spre care au tins generaţii de români. De la unirea de la 1600 înfăptuită de Mihai Viteazul, trecând prin iluminismul Şcolii Ardelene, conştiinţa poporului român din Transilvania s-a modificat şi a ajuns la un nivel care i-a permis să dorească şi să ceară unificarea cu Ţara Mamă – Regatul României care prin înţelepciunea patrioţilor de la 1848 unise Muntenia şi Moldova în anul 1959 prin intermediul unui „artificiu” greu acceptat de Marile Puteri europene: un singur domnitor în fiecare ţară. De la momentul 24 ianuarie 1859, lucrurile au evoluat rapid în ceea ce priveşte conştiinţa şi aspiraţiile românilor ardeleni. Românii transilvăneni – greco-catolici şi ortodocşi – priveau tot mai insistent spre Regatul României.

În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar la finalul Primului Război Mondial, creşteau şansele pentru ca Transilvania să se unească cu Ţara Mamă. Trebuie spus că Basarabia semnase un cec în alb prin unirea cu Regatul României – basarabenii au dorit unirea deşi Regatul se afla în plin război cu Austro-Ungaria, Germania şi Bulgaria.

Aflată în mijlocul Ardealului, oraşul Alba Iulia a fost ales de către Consiliul Naţional Român Central pentru a-i primi pe reprezentanţii românilor. Alba Iulia se afla la distanţă de viitoarea graniţă cu Ungaria, dar reprezenta şi locul în care voievodul Mihai Viteazul realizase prima unire a românilor.

Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate circumscripţiile din Ardeal, episcopii greco-catolic şi ortodocşi, delegaţi ai diferitor instituţii profesionale, conducerile Partidului Naţional Român şi Partidului Social-Democrat Român. În total 100.000 de oameni au sosit într-un oraş cu câteva mii de locuitori. Greutăţile, piedicile au fost numeroase, dar fericirea visului împlinit a fost mai puternică. @N_