Statisticile arată că una din opt femei va fi diagnosticată cu cancer de sân pe parcursul vieţii. Cine este răspunzător pentru faptul că, în ţara noastră, două treimi din paciente se prezintă la medic în stadii avansate, cu şanse de supravieţuire scăzute? Răspunsul la această întrebare este dat de dr. Mihaela Leşe.

Analiza mortalităţii prin cancer de sân la nivel european arată o scădere a mediei cu 19%, din 1989 până în 2006, însă cu variaţii foarte mari: scădere cu 45% în Islanda şi creştere cu 17% în România, tendinţă care continuă şi în prezent, ajungând la 27,47% în ţara noastră, în 2010. Dacă incidenţa crescută este urmarea adoptării stilului de viaţă vestic şi a utilizării terapiei de substituţie hormonală în postmenopauză, creşterea mortalităţii se explică prin mecanisme cu totul diferite (educaţia sanitară deficitară, lipsa unui program de screening, tratamentul inadecvat al leziunilor sânului), care ţin de statul de drept şi mai ales de sistemul sanitar. Tratamentul corect al cancerului mamar depistat în stadii incipiente este cheia scăderii deceselor cauzate de această boală. Dar să vedem care este situaţia în România. Educaţia sanitară pe care o tot invocăm la concluziile studiilor despre mortalitatea în diferite boli (inclusiv în cancerul de sân) nu pare să se îmbunătăţească, nu este evident că cineva se ocupă de ea şi nici nu se ştie prea bine ce ar trebui să se facă şi de către cine. Educaţia sanitară – termen consacrat, încă folosit în România, tinde să fie înlocuit cu un concept mai cuprinzător, cel de educaţie pentru sănătate, care are trei obiective importante: • creşterea nivelului cunoştinţelor medicale în rândul populaţiei, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, protecţia mediului înconjurător şi promovarea sano­genezei • formarea şi dezvoltarea în rândul populaţiei a unor deprinderi care să promoveze sănătatea • crearea unei poziţi