În urmă cu câteva zile, a fost anunţat în mass-media, ca eveniment major medical, de pionierat în ţară, implantarea „pancreasului artificial“. Subiecţii eveni­mentului erau: donorul unic al pancreasului din care se recruta populaţia endocrină beta-celulară, beneficiarul – pacienta insulinodependentă – şi echipa medicală complexă. În timp ce evenimentul se anunţa ca petrecându-se, el a fost amânat sine die. Motivul prezentat populaţiei generale şi celei diabetice, potenţial beneficiară, a fost, în esenţă, lipsa masei beta-celulare funcţio­nale şi necesare unui implant eficient. Cu aproximativ 25 de ani în urmă, cu excepţionalul ajutor dat de specialişti în endocrinologie, culturi celulare, histologie etc. din ţară (minimal din institutul în care lucram), am urmărit contemporanele cercetăr Publicitate i internaţionale din domeniu, publicate în literatură, şi am tentat propriile cercetări, în fapt, colective. Teza de doctorat se numea: „Izolarea şi cultivarea celulelor beta în perspectiva transplantului beta-celular“. Unul din capitolele origi­nale ale lucrării a fost acceptat pentru prezentare, în 1991, la pri­mul Congres de Imunologie şi Transplantologie, de la Pittsburgh. Titlul acestuia: „Selecţia intravitam a populaţiei beta-celulare“. Îmi lipseau banii, aşa că am ratat momentul pre­zen­tării. Pot spune că am avut, în ţară, înaintaşi în domeniu, dar nu ţin minte ca, ulterior, cineva să fie interesat să facă paşii următori. Literatura oferă date concrete despre dificultăţile transplantului de celule beta (incluzând masa critică eficientă), despre cel simultan pancreas-rinichi, dar şi despre evoluţia şi perspectiva acestor metode. Se ştie că modelul care foloseşte un donor unic (de populaţie beta-celulară secretantă) nu este viabil, chiar dacă separarea enzimatică a celulelor beta este înalt selectivă. De aceea, soarta multiplilor donori/receptor a avu