În structurile guvernamentale moderne, când se prezintă componenţa executivului, ministerele care „luptă“ au rezervate cam ultimele trei locuri de pe listă. Primele fotolii sunt blocate de ministere care de obicei „gestionează“ câte ceva ori – cum este cazul armatei – luptă, din fericire, foarte rar; în rest, se pregătesc pentru situaţii imprevizibile, neclare şi nedorite. Nu ar conta, până la urmă, cine ocupă locurile din fundul sălii, dacă tratamentul ar fi potrivit şi onest pentru toţi, dar, când resursele şi vectorii de acţiune se împuţinează tocmai pentru cei care sunt într-o alertă neobosită, avem în faţă o situaţie absurdă şi pernicioasă. Ea durează de atâta vreme încât percepţia publică o adoptă ca pe o fatalitate şi se resemnează cu soluţii provizorii. Deşi toată lumea poate înţelege că în domeniul sportiv se luptă pentru doborârea unor recorduri, că în aria învăţământului se lucrează cu toate forţele contra ignoranţei şi că în planul sănătăţii războiul împotriva bolilor ori cel de prevenire a pericolelor epidemice uriaşe este continuu şi nemilos, atitudinea şi acţiunile de sprijin în contul acestor zone sunt departe de a fi acoperitoare. Sportul, Învăţământul şi Sănătatea – acestea ar fi cele trei ministere în care războiul este permanent şi unde victoriile sunt socotite normale iar eşecurile sunt de neînţeles şi de neiertat. În chestiunea Sănătăţii, parado Publicitate xul constă în faptul că problemele care aşteaptă rezolvare sunt atât de serioase, presupunând o atenţie şi o concentrare de bunăvoinţă atât de importantă, încât factorii decizionali preferă să amâne ori să ignore nişte măsuri fireşti şi imediate. Când împrejurările devin critice, de obicei se pronunţă sentinţe care zdruncină sistemul şi îl derutează într-un mod care amplifică problemele, produce confuziune organizatorică şi practică, dar calmează opinia publică. Se întrebuin