Trec aseară pe Magheru împreună cu o prietenă. Dintr-odată, ea ridică ochii de semi-căprioară (ce vreţi, insistă să fiu întotdeauna sinceră cu ea), se opreşte brusc în mijlocul străzii, atrăgându-şi în felul ăsta înjurăturile unei doamne cu un iepure alb pe cap, pe post de căciulă, şi începe să bată mărunt din palme. „Vai, vai, au montat beculeţele! Uraaa!!” Răbufnesc violent şi îi spun că sunt doar bucăţi groteşti de plastic care vor luci fals peste destinele noastre ciobite. Că Bucureştiul îmi pare, în lumina lor chinuită, mai trist şi mai sărac decât oricând. Mă priveşte pentru câteva secunde cu aerul că mă aude vorbind o limbă mai moartă chiar decât latina şi bate mărunt din gene. – În curând se aprind luminiţele, spune ea, senină ca un copil. O aude un domn serios şi zâmbeşte îngăduitor. Bucuria din ochii ei e reală, aşa că mi-e clar că e inutil să mă mai împotrivesc. În timp ce ea îşi cumpără primul bibelou cu reni de anul ăsta, eu încerc să-mi amintesc care a fost prima zi în care am început să privesc toată tărăşenia asta a sărbătorilor de iarnă cu nedisimulat cinism. Memoria dureroasă nu întârzie să mi se activeze. Suntem în timpul domniei odiosului Moş Gerilă. La grădiniţă, tovarăşa ne-a anunţat cu o luna înainte că va veni să ne vadă Moşul. M-am frământat de nerăbdare zi şi noapte şi mama mi-a cusut pentru serbare un costum alb de steluţă, pe care nesuferita de Cristina îl cataloghează ca fiind pijama. Ea are o mătuşă în Franţa, părerea ei ar trebui sa conteze. Moşul intră în clasa izbind uşa de perete şi se aşază lângă bradul plin de vată şi inele de hârtie colorată. Are un sac cam gol. Mergem pe genunchii Moşului câte doi. Nimeresc cu Miruna, căreia îi pocnesc obrajii de atâtea bomboane cubaneze şi ciocolăţele chinezeşti. Moşul ne ia în braţe. Vorbeşte doar cu Miruna, o întreabă ce poezie ştie, ce cadou îşi doreşte, lăsându-mi mie timp să-i observ