Unirea României mici cu Basarabia, Transilvania şi Bucovina, în cursul anului 1918, a fost rezultatul unui amestec de şansă istorică şi de încăpăţînare politică naţională în sensul bun al cuvîntului.

După 1 deecmbrie 1918, România mare avea o suprafaţă de 295.000 de km? şi o populaţie de 16,5 milioane de locuitori. Dar această creştere venea cu un preţ: pentru prima dată în istoria sa, statul român trebuia să gestioneze un procent semnificativ de minorităţi: ruşii, ucrainenii şi găgăuzii din Basarabia şi Bucovina, ca şi maghiarii sau germanii din Transilvania sau Banat nu vorbeau limba statului pe teritoriul căruia urmau să trăiască. Între noile provincii ale României existau deosebiri de cultură politică. În Transilvania, conştiinţa civică era mai pronunţată, în timp ce în Basarabia politica de rusificare menţinuse cetăţenii într-o stare de înapoiere socială.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Problemele noii Românii abia începeau. La cîteva săptămîni după unirea cu Transilvania, muncitorii din Bucureşti au inundat Calea Victoriei într-o puternică manifestaţie. Temîndu-se de o contaminare cu idei provenind din Rusia bolşevică, Guvernul Ionel Brătianu a reprimat protestul (100 de morţi, cîteva sute de răniţi). Peste cîteva zile, în ianuarie 1919, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă (peste 12.000 de participanţi). La începutul verii 1919, 20.000 de muncitori de la CFR au declanşat o grevă ce a durat trei săptămîni. Erau doar semnele prime ale unor agitaţii sociale ce vor marca serios atmosfera anilor ’20 şi ’30.

Pe de altă parte, trebuie spus că guvernele României aveau motive pentru a fi suspicioase în privinţa acestor manifestări. La începutul lui martie 1919, la Mos