- sau despre condiţia şlagărului şi farmecul discret al redundanţei -
Oricum ai da-o, Caragiale e şlagăr. Vorbe şi fraze scoborîte din opera lui fac parte din substanţa limbii vii de la ora asta. E la liber, cum ar veni. E la punctul maxim la care poate ajunge o operă ficţională, la întîlnirea ei cu lumea – trecerea în viaţă şi devenirea, transformarea în parte firească, naturală, a lumii din care, în fond, a şi venit. Cînd e citat, în cele mai diferite circumstanţe, Caragiale poate suna extrem de relevant, de acid, de inspirat, în gurile unora, după cum poate suna calp, coclit, penibil, în gurile altora. Ca orice şlagăr, e supus şi poverii supra-citării, lălăirii boccii şi folosirii excesive. Iar cînd vine vorba despre eterna lui contemporaneitate – despre adevărul referitor la noi pe care îl conţine –, la fel... poate suna normal în gurile unora, şi ca dracu’ de fals în ale altora. Caragiale e atît de particular încît, atunci cînd e citat prost, neinspirat, îl mutilează pe autorul citării.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă Gata! Mă mut la ţară!Conul Leonida faţă cu reaţiunea. Spectacol la Sala Mică a Teatrului Naţional. Regia – Silviu Purcărete. Cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Florentina Ţilea/Cătălina Sima. Scenografia – Dragoş Buhagiar. Muzica – Vasile Şirli. Un spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Municipal „Ariel“, din Rîmnicu Vîlcea. Dacă există jazz – simfonic – vodefil, acest spectacol e definiţia conceptului. Asta doar după ce însăşi noţiunea de spectacol suportă o redefinire care îi lărgeşte considerabil zona de semnificare. Nu doar pentru că ce se vede şi ce se aude aici e complex, ci pentru că e, în primul rînd, puternic, surprinzător şi eficient, ca un Blitzkrieg. Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ descompun şi recompun şlagărul ca pe o temă standar
