În primul capitol al Amintirilor din Junimea (recent apărute într-o nouă ediţie, îngrijită de Ioana Pârvulescu), Iacob Negruzzi rememorează o scenă în care a votat secret pentru Petre Carp, împotriva voinţei acestuia şi stîrnindu-i enervarea: „Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă“. Expresia folosită de memorialist e mult mai cunoscută în forma a tăcea chitic; dar tocmai variaţia formei are meritul de a ne atrage atenţia asupra ei, scoţînd-o din automatismele cotidiene. În dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DA, Litera C, 1940), cuvîntul chitic nu era tratat ca intrare separată, trimiţîndu-se pur şi simplu la pitic. Volumul care cuprinde termenul pitic a apărut mult mai tîrziu (DLR, Tomul VIII. Partea a 2-a., Litera P, 1974); articolul include într-adevăr, în citate, ambele forme, pitic şi chitic (cea de-a doua fiind deci considerată o simplă variantă, cu pronunţare dialectală, palatalizată). Între timp, legătura etimologică s-a slăbit îndeajuns, iar chitic s-a specializat pentru unele sensuri, astfel că în DEX este tratat ca un cuvînt de sine stătător, cu definiţia „nume generic pentru diferite varietăţi de peşte mărunt; peşte neajuns la maturitate; peştişor“; tot aici e inclusă şi expresia a tăcea chitic. Echivalenţa pitic-chitic e mai evidentă în textele vechi: la Cantemir, în Istoria Ieroglifică, pitic e folosit chiar cu sensul „peşte mărunt“: „că cine alege oasele, peştele cît de mare poate mînca, iară oasele nealegînd, piticul cît de mic spre înecare grumadzilor destul iaste“.
DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... Etimologia cuvîntului pitic este controversată; de aceea în aproape toate dicţionarele noastre moderne (DLR, DEX, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat etc.), explicaţia este redusă la o simplă trimitere, prudentă, la t
