Una dintre puținele voci rebele din PNL, Ludovic Orban rămâne un liberal meloman, deloc dispus să cânte după partitura altora.

Rep.:Sunteți din Brașov, dar candidați taman la București. Ați fugit ca să vi se piardă urma sau ca să urmați turma?

Ludovic Orban: M-am mutat în București împreună cu fratele meu, urmându-l pe fratele meu și din cauza faptului că eram student la SNSPA. Așa s-a întâmplat. Am ajuns la București. Dar am ajuns demult… din ’91.

Rep.:Și că veni vorba de Brașov, nu vi se pare că promisiunile electorale ale USL aduc a brașoave?

L.O.: Nu. Mi se pare că în această campanie se fac cele mai puține promisiuni, comparativ cu toate campaniile de după 1990. De fapt, nu mi se pare, așa este. Sunt mult mai circumspecți candidații și formațiunile politice în promisiunile electorale.

Rep.: Cum se face că, deși aveți în partid o mulțime de motocicliști și de șoferi foarte pricepuți (inclusiv dvs.), dați mereu prioritate de stânga?

L.O.: Aici nu ați nimerit. Nu dau prioritate de stânga. Aici ma refer la mine… eu nu ofer prioritate de stânga.

Rep.: Ce vă inspiră colegul dvs. de alianță Ion Iliescu?

L.O.: E un om aflat la o vârstă înaintată, un om care a devenit, poate, mai înțelept la vârsta la care a ajuns și un om care nu mai are, de fapt, influență reală în viața publică și în deciziile politicienilor. Sunt convins de asta.

Rep.: Sunteți perceput ca un om de viață. Ce preferați: bere sau tărie? Blondă sau brună?

L.O.: N-am nevoie de niciuna ca să mă bucur de viață.

Rep.: Vă place mult chitara. Cărei femei din politica mioritică i-ați dedica o serenadă?

L.O.: A trecut vremea serenadelor. Nu mai cânt serenade, am cântat odată, acum sunt căsătorit.

Rep.: O serenadă nu trebuie să însemne ceva mai mult decât o serenadă…

L.O.: Serenada este o declarați