În perioada 1850-1950, istoria, dar şi geografia politică a zonei desemnate astăzi prin sintagma Europa Centrală şi de Est s-au schimbat dramatic. Ţările de astăzi pe care sintagma le acoperă au făcut parte din cîteva state mari, imperii sau federaţii (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Ţarist/Rusia/URSS, Imperiul Otoman/Turcia) şi şi-au schimbat frontierele ca urmare a diferitelor războaie (ruso-turc, balcanice, Primul şi al Doilea Război Mondial, apoi Războiul Rece, care le-a prins în tabere ideologice opuse, precum NATO şi Pactul de la Varşovia). Nu este, prin urmare, surprinzător că şi mediul edificat a fost prins în acest tăvălug transformator şi că tema esenţială a celei mai mari părţi a perioadei studiate a fost cea identitară. În interiorul graniţelor existente (identitate de grup etnico-lingvistic); forţîndu-şi un statut de autonomie sau de independenţă, prin apariţia unor graniţe noi (prin atomizarea fostelor imperii, în special după 1918), ţările din regiune au utilizat toate pîrghiile oficiale avute la dispoziţie pentru a utiliza artele şi arhitectura în procesul ideologic de construcţie identitară.
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Retrofuturism: un exemplu standardNational Romanticism, cu versiunile sale locale de curent/stil naţional, a devenit retorica dominantă a sfîrşitului de secol XIX, mai ales în ceea ce priveşte statele nou apărute de sub trena muribundului Imperiu Otoman. Textele, ca şi clădirile perioadei ne vorbesc despre un efort de asamblare a unei genealogii istorico-estetice, cu strămoşi reali sau asumaţi (cînd nu inventaţi de-a dreptul); cu religia proprie emancipîndu-se de sub presiunea islamică care le îngăduia prezenţa, dar impunea discreţia, dacă nu de-a dreptul anonimitatea (ca în cazul arhitecturii sacre bulgare, obligată să se camufleze în arhitec
