Totul a început cu Grecia. Apoi au urmat, în succesiune rapidă, Irlanda și Portugalia. Anul trecut, la lista copiilor-problemă ai Europei s-au adăugat țări de calibru mai mare: Italia și Spania. Mai nou, alegerile prezidențiale din Franța au adus în atenție gravele problemele structurale ale celei de-a doua economii ca mărime din UE, iar în ultimele săptămâni suspiciunile au fost confirmate de decizia Moody’s de a retrograda ratingul de țară al Parisului și de anunțul Standard & Poor’s că va examina, la anul, oportunitatea unei mișcări similare.
Cum rămâne cu modelul francez al statului bunăstării și cu legendara calitate a vieții din Franța? Ce semnifică aceste semnale de declin pentru viitorul motorului franco-german? Care sunt învățămintele pe care noi, în România, ar trebui să le tragem de pe urma problemelor statului după care ne-am construit sistemul administrativ și instituțional?
Sophie Pedder, corespondenta la Paris a revistei The Economist, oferă o perspectivă interesantă asupra stării statului francez în anul 2012. În recentul său volum “Le déni français”, Pedder pune un diagnostic succint: Franța are un “stat al bunăstării de proporții suedeze susținut de un sistem de finanțe publice apropiat de cel al Spaniei.” Ținând cont că Spania a avut, anul trecut, un deficit bugetar de 9,4% din PIB și că este pe punctul de a cere un colac de salvare de la UE, concluzia este clară: sistemul francez este unul nesustenabil.
Să ne uităm puțin la cifre. Cheltuielile anuale ale guvernului francez sunt de 56% din PIB, cel mai mare nivel din Europa, peste Suedia (52%) și mult deasupra mediei OECD (42%). Ponderea datoriei publice ca proporție din PIB a crescut de la 22% la preluarea puterii de către Francois Mitterrand în 1981, la 90% în prezent. Din 1978 până astăzi, Franța a înregistrat o creștere economică anuală medie de 0,5%. Rata șomajului este de pest