E așa o modă să spui – dacă ești femeie și politician pe deasupra – că o admiri pe Margaret Thatcher. N-am nimic împotrivă, fiecare își alege după cum îl taie capul modelele. Mă deranjează doar că indiferent de orientarea politică poezia e aceeași deși conservatorismul de la noi e cu totul altceva decât cel britanic. Apoi mă întreb serios cum se poate cineva identifica, politic vorbind, cu un politician care a afirmat că societatea nu există, există doar indivizi. Desigur, nici una dintre tabere nu și-a făcut temele și fiecare ia doar părțile care îi convin din discursul doamnei Thatcher. Unii spun că ea a fost singura care a luat atitudine împotriva monedei unice și a susținut că Europa nu se termină la granițele Germaniei, alții că a fost primul politician preocupat de încălzirea globală, câțiva că ar fi fost mămica meritocrației în Marea Britanie și că a reușit să scape și de moștenirea grea a titlurilor nobiliare și de amenințarea socialismului. Bineînțeles că mai sunt și aceia care consideră că cea mai mare realizare a ei a fost privatizarea industriei naționale. Puțini însă știu că rata șomajului atunci când ea a demisionat în 1990 a fost mult mai mare decât atunci când preluat puterea în 1979, că inflația nu a ajuns niciodată să se echilibreze în perioada mandatului său ci dimpotrivă – a crescut, PIB-ul a crescut cu doar 1,8 % anual (foarte puțin față de cum promisese că se va întâmpla și față de 2,4 % cât era înregistrată creșterea în anii 70), veniturile săracilor au scăzut și mai mult iar datorită lipsei locurilor de muncă, peste 60 % dintre cetățeni deveniseră dependenți de ajutorul statului.

Am văzut ieri filmul despre viața doamnei de fier. Mie nu mi-a plăcut niciodată personajul iar filmul (care a mai și apărut previzibil – în plină criză) e prost făcut, scenariul plin de floricele sentimentale nu respectă în totalitate evenimentele și nici nu