Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate. Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eşec de proporţii, de vreo suferinţă destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, şi eşecul e citit tot în cheia vanităţii: sînt de vină ceilalţi, ţara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuşi, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniţă bastonul de dictator.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile rebuie, totuşi, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decît de metabolismul lăuntric al „omului simplu“. Un ţăran vanitos păstrează, în exerciţiul vanităţii sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios şi, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziţii publice care să dea frîu liber unei pernicioase dilataţii de sine. Cît despre tîrgoveţul obişnuit (de la funcţionărime la veleitarii luptei politice), el îşi trăieşte vanitatea mai degrabă ca lăcomie. Lăcomie de bunuri, de însemne ale reuşitei sociale, de
