Patruzeci de mii de copii sînt abandonaţi în spitalele României. Mulţi dintre ei au nevoie de tratamente şi intervenţii chirurgicale, care însă nu pot fi iniţiate pentru că doctorii au nevoie de acordul scris al tutorelui legal. Adică al părinţilor. Care sînt de negăsit. Şi care, evident, odată ce şi-au abandonat copiii, putem bănui că puţin le pasă de tratamentul sau operaţiile de care aceştia au nevoie.
Aceasta este o ştire de presă. Dar, din păcate, nu una venită din partea instituţiilor statului, respectiv a Ministerului Sănătăţii sau a direcţiilor pentru protecţia copilului. De foarte mult timp, copiii, bolnavii, pensionarii, justiţia, educaţia, sănătatea din România par a nu avea altă şansă decît să-şi aştepte, cuminţi, rîndul să apară pe prima pagină a ziarelor sau în prime time, la televiziuni. Fiindcă, de douăzeci de ani, statul pare că află din ziare sau de la televiziuni, cot la cot cu cetăţeanul de rînd, neregulile din instituţiile sale. El nu devine îngrijorat de soarta cetăţenilor săi decît dacă este vînat de microfoane pe stradă, dacă este un prilej să dea în opoziţie sau dacă este o ocazie bună pentru a-şi face campanie electorală. Altfel, ilegalităţile, dezordinile, netrebniciile „susţinute“ din bani publici curg în voie, ferite de ochiul sau de campaniile jurnaliştilor.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos În privinţa presei... Presa e a patra putere în stat – se spune. Într-o ţară normală, acest fapt aduce cu sine o garanţie în plus că interesele cetăţenilor nu pot fi afectate de nelegiuirile celor care îi conduc. La noi, presa ca a patra putere în stat stîrneşte, mai curînd, nelinişti. Într-o ţară în care jurnalismul este adesea aservit intereselor politice şi goanei după senzaţional, gîndul că el ar putea fi unul dintre garanţii corectudinii şi ai eficienţei este înfricoşător. Soarta
