Fiecare grup, mai mare sau mai mic, are sentimentul a ceea ce este „înăuntru“ şi a ceea ce este „în afară“. Vedem asta toată ziua, de la nivel de microgrupuri pînă la macro, de la galeriile echipelor de fotbal care trăiesc pasional un joc pe care îl joacă alţii şi din care cîştigă tot alţii pînă la forma cea mai sofisticată a decupajului de grup: naţiunea.
Blestemul gîndirii de grup este acelaşi la toate nivelurile: e indispensabil la început pentru coeziune, devine nociv ulterior dacă coeziunea e singurul scop. Fără coeziune, nu ar exista familie, colegi, prieteni. Fără coeziune nu ar exista nici galerii de fotbal, nici naţiuni. Discuţia nu e simplă şi nu este vorba despre vechiul clişeu naţionalism vs internaţionalism. Coeziunea e necesară şi lipiciul este dat de ceea ce grupul recunoaşte a fi înăuntru şi ceea ce exclude ca fiind în afară. Însă vine un moment în care coeziunea devine nocivă, cînd oamenii nu mai sînt judecaţi după merit, ci pentru că sînt dintre „ai noştri“ şi, oricît de tîmpiţi ar fi, ţinem cu ei pentru că sînt tîmpiţii noştri şi pentru că e mai bine să fim uniţi decît să ne ameninţe „ceilalţi“. Unde e momentul acesta în care gîndirea de grup devine nocivă? Cum reuşesc unele popoare să fie coezive în bine şi cum au alte popoare un talent ghinionist de a fi coezive mai ales în rău? Nu ştiu. Am senzaţia că simt momentele astea, dar nu le-aş putea teoretiza.
DE ACELASI AUTOR Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul Dicţionar de intervenţii UE în treburile interne Dragă Parlamentule, ajută-mă să te respect Moscova nu mai are răbdare cu noi. Dar cui îi pasă? De pildă, am ştiut despre discuţiile despre veto-ul românesc la buget, înainte de a fi scandalul public. Dacă vă amintiţi transmisia mea „în direct de la moartea rating-ului“, ziceam că am stat cu oarecare emoţii înainte de prima întîlnire Ponta – Băsescu.
