"Cartea pierdută a vrăjitoarelor" este primul roman al unei trilogii încă neîncheiate, deja tradusă în peste 40 de ţări şi adjudecată pentru ecranizare la Warner Bros. Autoarea, Deborah Harkness, este o distinsă profesoară de istorie, specializată în epoca elisabetană. Şi, după modelul Umberto Eco, dacă tot le ştie pe toate într-un domeniu atât de fascinant, de ce să nu scrie şi un bestseller care să reînvie epoca şi să cucerească publicul?

Povestea începe în Biblioteca Bodleiană din Oxford, în care Diana Bishop cercetează mai multe manuscrise de alchimie, care o interesează ca istoric. Şi se trezeşte în faţa ochilor cu manuscrisul Ashmole 782, căutat de secole fiindcă deţine marile secrete ce interesează deopotrivă pe vrăjitoare şi vampiri, pe demoni şi pe oameni (dacă ajung să afle şi ei câte ceva...).

Diana Bishop descinde însă dintr-o linie de vrăjitoare, una dintre înaintaşe a fost celebră în procesul din Salem, dar ea îşi refuză moştenirea şi doreşte o onestă carieră universitară. Dar nu este doar un roman cu vrăjitoare, căci Deborah Harkness adună aici ingredientele cărţilor care au cucerit piaţa în ultimii 30 de ani. Mai multe poveşti se întretaie, fiecare suficientă ea însăşi ca să nască un bestseller. Să le luăm pe rând...

Fireşte, o carte pierdută şi o bibliotecă faimoasă - iată două chei sigure spre succes, cum le-a dovedit "Numele trandafirului": doar că în bibliotecă studiază mai ales făpturi stranii, vampiri, vrăjitoare şi demoni. Căci scriitoarea şi-a pus întrebarea: daca ar exista făpturi neomeneşti, ce profesii şi pasiuni ar avea, cum ar trăi ele alături de oameni şi chiar unde? Simplu: în laboratoarele ştiinţelor noi, în bibliotecile cu manuscrise şi cărţi vechi.

Fireşte, o mică-mare vrăjitoare, care seamănă cu Harry Potter: şi-a pierdut părinţii când avea şapte ani, amândoi părinţii erau vrăjitori puternici, invidiaţ