Este că, azi, în 2012, în România, titlul pare sarcastic? Să nu ştii, de azi pe mâine, dacă mai ai un loc de muncă - fie că te dau pe tine afară, fie că dispare serviciul cu totul - şi CE şi CÂT şi în ce condiţii ţi se va cere să faci, să trăieşti cu 2.000, 1.000 sau chiar 500 de lei pe lună (nu vă uitaţi la cele câteva vedete privilegiate, nu alea sunt veniturile din presă), să ai de-a face cu fotbalişti, politicieni, afacerişti şi indivizi din show-biz - ce poate fi fericit aici! ?
Şi totuşi. Cel puţin un motiv de încântare am avut în cei 20 de ani care se vor împlini în curând, un motiv care m-a împiedicat să regret vreodată faptul că în decembrie 1992 mi-am schimbat meseria, abandondând trecutului cei 12 ani de programare calculatoare.
Motivul este acela că am avut ocazia să întâlnesc câţiva oameni excepţionali, prilej pe care probabil nu l-aş fi avut dacă nu eram ziarist. Câţiva dintre ei erau monştri sacri pentru mine şi cu ei am să încep. Oameni cu care am crescut în suflet şi în minte, care au contribuit radical la formarea mea, la vârsta adolescenţei, şi despre care în veci n-aş fi sperat că o să ajung să stau de vorbă cu ei, cu atât mai puţin că o să ne-mprietenim!!
În noaptea de 16/17 mai 1971 am avut privilegiul să mă aflu la Sala Palatului, la Gala Festivalului Club A, şi primul care a urcat pe scenă, cucerindu-mă imediat şi definitiv, a fost un tânăr în blugi şi haină neagră de piele, care avea o versiune personală la "Podul de piatră"... 36 de ani mai târziu (!), fiind implicat în proiectul "Mari români", o colegă m-a condus într-o mansardă a TVR să-l cunosc pe cel care se ocupa de site-ul campaniei. Când l-am văzut, mi-a căzut faţa. Era Mircea Florian. Câteva săptămâni mai târziu venea la petrecerea de ziua mea!
În aceeaşi noapte fără egal a adolescenţei a existat şi Phoenix. În 2002, la "Flacăra", am anticipat cele patru dece
