Fifor ar putea să fie un altfel de senator. Dar merită el să ajungă în camera superioară a Parlamentului?

Data trecută am scris despre o calitate rară – străină aş îndrăzni să spun- în peisajul politic al anilor noştri, dar pe care Mihai Fifor o are: potenţialul de om de stat. Pentru mine, acesta rămâne cel mai important atu al candidatului USL la Senat, dar sunt conştient că, pentru electorat, legătura complexă dintre individ şi poporul căruia îi aparţine poate părea un reper vag şi imposibil de măsurat. „Foarte bine”, va spune un cârcotaş, „Fifor ar putea să fie un altfel de senator. Dar merită el să ajungă în camera superioară a Parlamentului? Ce a făcut el până acum ca să îl recomande?”

În CV-ul său, pe care îl puteţi găsi uşor pe internet, veţi observa că, în ultimii 11 ani, Mihai Fifor a fost director: din 2001 până în 2005, la Centrul Creaţiei Populare, apoi la Muzeul Olteniei.

Haideţi să facem o paranteză de onestitate: ştim cu toţii ce înseamnă, în general, directorul postdecembrist. Vechea zicală conform căreia dacă vrei să vezi caracterul unui om, trebuie să-l pui şef undeva, a funcţionat în 90 la sută dintre cazuri. Numit în funcţie pe baza „competenţelor”, competenţe descoperite numai după ce prietenii săi au câştigat alegerile, directorul postdecembrist are un comportament feudal: instituţia pe care o conduce este propria moşie, ai zice că a venit cu ea de acasă, ori că a primit-o moştenire de la o rudă cu sânge albastru. Cu angajaţii se poartă ca un stăpân, cu şefii politici ca un vasal. În timp ce vorbeşte despre management eficient în cuvinte pompoase, director postdecembrist priveşte relaxat cum instituţia pe care o conduce se duce de râpă. Directorul postdecembrist nu crede decât în ziua de leafă şi în eventuala posibilitate de o face să sosească mai des. Iar la final, deşi primeşte calificativul excepţional de la cei pe care i-a ser