Pe vremea când n-avea nici jumătate din vârsta ei de acum (şaizeci şi unu de ani, pe care i-a împlinit la 19 martie 2011), şi era atât de frumoasă, încât la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa – ba, Carolina Ilica, impresionată de curtea neobosită (uşor parodică) pe care i-o făceam, mi-a promis solemn: – Alex, voi fi a ta. Dar numai dacă slăbeşti. Propunerea m-a tulburat. Mi-a tremurat mâna cu care scriam critică literară. Pentru o clipă, edificiul literaturii române s-a clătinat. Fiind însă bărbat, cu o gândire logică, mi-am revenit repede şi am cerut precizări: – Cât de mult să slăbesc? Dă-mi un reper! – Modelul tău va fi Alain Delon. Când o să ai talia exact ca a lui, poţi să vii să mă iei şi să faci cu mine ce vrei, nici nu mai e nevoie să-mi explici despre ce e vorba. Ce condiţie absurdă, de neîndeplinit! Alain Delon era tras ca prin inel, iar eu (vorba lui George Arion, dintr-o epigramă la adresa mea) tras ca prin inelul lui Saturn. Au trecut de la legământul făcut cu Carolina Ilica cinci sau şase luni. Descurajat, eu nu m-am străduit deloc să slăbesc. Ba chiar, sfidând spectrul înfometării, m-am şi îngrăşat puţin. Într-o bună zi, tânăra poetă mi-a făcut o vizită la redacţia în care lucram şi m-a anunţat, victorioasă: – Gata, Alex, se apropie momentul când voi fi a ta. Profund cinstit, eu i-am spus: – Nu cred, Carolina, n-am reuşit deloc să slăbesc. – Ştiu, Alex, dar am citit într-un Paris Match că Alain Delon a început să se îngraşe.