Imaginile ce se succed pe parbrizul maşinii ilustrează vacarmul în care trăim. Sunt atâtea panouri, indicatoare, reclame, poze, litere, îndemnuri şi săgeţi încât nu se mai văd semnele de circulaţie.
În timpul campaniei electorale e şi mai rău. Peisajul – urban, rural sau natural – e supraaglomerat cu fotografii şi bannere. Din ele ne privesc, sau ne arată cu degetul o sumedenie de feţe – nişte bărbaţi, unii veseli, prosperi şi plesnind de sănătate, alţii trişti şi suferinzi, în orice caz toţi serioşi şi gravi, invariabil înduminicaţi în cămăşi albe şi cravate sumbre. Mai rar, câte o femeie între două vârste pe faţa căreia se mai citeşte nehotărârea din faţa fotografului: „Să par dură sau cumsecade?“
Banalitate, stereotipuri, plictis. Fotografiile nu au nici o relevanţă că doar nu e concurs de frumuseţe! Ce rost are o campanie bazată pe persoane, când competiţia e între partide şi ar trebui să fie bazată pe doctrine? Ce rost are o campanie bazată pe persoane care nu sunt cunoscute, nici pe departe, cât au fost candidaţii din alegerile locale ce proveneau din comunitate şi urmau să activeze, la vedere, în mijlocul şi folosul ei? Ce rost are o campanie bazată pe persoane, în condiţiile sistemului uninominal actual care nu garantează accesul în Parlament în ordinea numărului de voturi, ci după un algoritm bizar, nefiresc şi de neînţeles? 22 de ani postdecembrişti au arătat lipsa de comunicare reală dintre electorat şi aleşi. Deplasare în teritoriu, birouri în teritoriu, logistică, personal, bani. Cazurile în care vreo idee sau nevoie a străbătut drumul din ţară până în Parlament sunt rare.
Cât despre sloganuri, mai bine zis lozinci, sunt nişte mesaje goale de conţinut atunci când nu sunt de-a dreptul ridicole. „Limba de lemn“ din anii comunismului nereuşit, înlocuită cu „limba de plastic“ corporatistă a generat în imaginaţia sărăcăcioasă a
