Ca în fiecare campanie electorală, tema autonomiei este vînturată de politicienii maghiari din România. În 9 decembrie, două organizații politice din interiorul comunității maghiare se vor strădui să cîștige voturi, prea bine cunoscutul UDMR, pe de-o parte, și mai noul PPMT al lui Tőkés László și Toró Tibor. În viziunea presei române, situația este în general prezentată în niște cadre bine cunoscute și mai degrabă simplificatorii: cei din urmă și votanții lor sînt „radicalii“, UDMR-ul intrînd astfel, implicit, în rolul „moderaților“. Contribuie la această dihotomizare și prezen­ța lui Tőkés în primele rînduri ale PPMT-ului. Pastorul reformat este personaj politic care nu o dată s-a remarcat prin „excesivități“ de limbaj și idei și pe care opinia publică românească nu îl simpatizează. Mai mult, UDMR-ul, prin vocea unora dintre reprezentanții săi (a se vedea Frunda György), se străduiește să reproducă discursiv acest antagonism, construind astfel imaginea Uniunii drept unic partener viabil de discuții pentru partidele „românești“. Un discurs aparent nou prin care UDMR-ul promovează imaginea acestei contradicții funciare în raport cu PPMT-ul este cel conform căruia autonomia locală ori teritorială este opusă federalismului (discurs al aceluiași Frunda). Această dihotomie este însă înșelătoare, mai ales că se poate vorbi despre „federalism“ și „autonomie“ în nenumărate feluri. Atît federalismul, cît și autonomia locală pot fi puse în practică în diferite modalități, existînd cu siguranță mai multe asemănări decît deosebiri. Spania, de pildă, nu este o federație de jure, chiar dacă, în realitate, modul în care este constituit statul spaniol se apropie mult de o federație. Poate că „federalismul“ și „autonomia locală/teritorială“ nu sînt sinonime, dar a le prezenta ca antonimice nu are cum să fie altceva decît o încercare de captatio benevolentiae în fața unui publi