În dimineaţa asta, de la Piaţa Victoriei s-a urcat în metrou o domnişoară bine făcută, cu nişte blugi tăiaţi în formă de chiloţi, traşi bine peste dresurile 100 DEN, şi-a încrucişat leneşă picioarele scurte încălţate cu cizme de muschetar şi, fixând un punct aievea pe peretele de plastic alb, a început să facă din guma pe care o plescăia baloane mari şi roz, care se spărgeau cu zgomot jucăuş peste rujul ei grena. Apatia noastră s-a frânt pentru o clipă şi am cercetat-o curioşi până în vârful degetelor ei cu oja sărită. Apoi şi-a descheiat geaca şi sânii uriaşi s-au unit leneşi cu burta iţită din tricoul negru, murdărit cu fond de ten. Era o imagine de un grotesc magnetic, şi până n-a coborât la Universitate niciunul dintre noi n-a putut să-şi ia privirea de la ea. Apoi, pe asfaltul din faţa Ministerului Agriculturii am văzut un porumbel mort, cu aripile pătate de broboane mici de sânge, sfârtecat de colţii răi ai unei pisici. M-a surprins să constat că, deşi mă ştiam miloasă, am privit scena cu o repulsie domoală şi-am putut să trec peste ea, fără să mă simt răscolită ca atunci când, de exemplu, aud că cineva s-a tăiat într-o hârtie. Că ajung acasă seara şi dau drumul la televizor fix pe programul unde face Măruţă circ şi că asta îmi paralizează într-atât voinţa şi putinţa de a schimba postul nu mă mai miră. Emisiunea lui ca şi scenele de mai sus sunt semnele urâtului din viaţa noastră. Ajungem să ne obişnuim cu urâtul şi, nemaitaxându-l nici măcar printr-o minimă tresărire de revoltă, îl normalizam şi îl permanentizăm. Sânii operaţi ai Vicăi Blochina (fosta ţiitoare a lui Piţurcă şi, datorită acestui statut, astăzi vedetă) expuşi la TV ca dovezile sinistre, de medicină legală, ale unui implant nereuşit, sunt la fel de vulgari şi de dizgraţioşi precum sânii domnişoarei de la metrou. Disecarea la TV a vieţii şi a morţii vedetelor seamănă cu măruntaiele porumbelului ză