Semne magice
Noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă. O frumuseţe unduitoare, ca un pas tăinuit de flamenco. Nu m-a lăsat niciodată indiferent, şi nici nu i-am simţit arţagul. Poate şi pentru că toată copilăria mea a fost plină de talismane de noiembrie. Fără acele semne timpurii, poate că n-aş fi văzut în noiembrie decât agonia fără egal şi fără leac a vieţii prin grădini, păduri şi pe asfalturi, sub soarele stors de lumină. Multe dintre semnele ce m-au făcut să iubesc luna noiembrie au dispărut, încuiate în copilărie, ca în cămaşa unui vis. Altele le mai regăsesc şi acum.
Pe strada mea este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfârşitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, petalele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Trandafirul ăsta de noiembrie de pe strada mea mă face să cred că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult înaintea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie, reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Uneori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mândru printre copacii despuiaţi de frunze, până hăt, aproape de Crăciun...
Primul trandafir de noiembrie mi l-a arătat bunicul, în copilărie. Îl pusese el în curtea casei noastre de la Caşin. Iar bunicul, care era un inginer silvic de modă veche şi ştia să-mi "povestească” fiecare copac din grădină sau din Parcul Herăstrău, mi-a spus că soiul ăla de trandafir era foarte rar, îl adusese el tocmai de pe lângă Arad, dintr-o fostă seră imperială. Primul meu trandafir de noiemb
