Călin Popescu Tăriceanu, fostul premier liberal, readuce în discuţie ideea unui "plan de reindustrializare" a României, prin încurajarea apariţiei unor poli industriali în sectoarele de producţie, efort pentru care statul ar trebui să aloce, spune el, 0,5% din PIB anual (peste 500 de milioane de euro).

Premierul care, în mandatul său la Palatul Victoria (2005-2008) a susţinut că nu ne permitem să fim competitivi doar cu salarii mici, susţine, la câţiva ani de atunci, că România trebuie să devină competitivă pe plan european prin încurajarea industriei şi deplânge faptul că la nivelul conducerii PNL nu a fost propus un plan de relansare economică, deşi liberalilor le-ar fi fost recunoscute, de-a lungul vremii, virtuţi în elaborarea unor planuri de dezvoltare.

"Este nevoie de un pachet de măsuri care să provoace un şoc în economie, care să provoace economie şi care să ducă în final la stoparea declinului economiei", a argumentat Tăriceanu.

Pe măsură ce criza se prelungeşte în Europa, iar creşterea economică nu se arată la orizont, discuţiile despre necesitatea reindustrializării îşi fac loc din ce în ce mai mult în discursurile şi planurile economiştilor şi în cele ale oamenilor politici. România nu putea scăpa unei astfel de dezbateri şi ea s-a amplificat în vară în preajma alegerilor locale pentru că alegerile sunt ele însele prilej de a pune pe masă planuri de viitor, mai ales pe zona economică. Întrebarea este următoarea: ce faci când, aşa cum arăta recent Doru Lionăchescu, preşedintele casei de investiţii Capital Partners, România şi-a epuizat resursele de creştere? Când există temerea că exporturile vor scădea, dat fiind ca România pierde din competitvitate, când investiţiile straine şi remiterile scad, când motoarele tradiţionale de creştere şi-au terminat suflul? Ieşirea din acest scenariu se poate găsi în orientarea României către no