Tulburătoarea realitate a separării devine şi mai acută în cazul abandonării unui loc exotic, perceput ca ireal din chiar clipa cunoaşterii lui.

O ţară edificată pe model european, cu climă temperată, cu floră şi faună familiare, cu oraşe populate de oameni asemănători bucureştenilor îţi poate stîrni regrete şi nostalgii; o ţară neverosimilă prin definiţie, cu altă climă, cu alte plante, cu alt peisaj şi alt tip de oameni, non-europeni, nonalbi, non-bucureşteni îţi sugerează un basm adus pe pămînt.

Ai trăit oare pe altă planetă ani la rînd? Ai dus o existenţă construită după cu totul alte reguli? Poate, cine ştie: imposibilul devine uneori posibil. Coborîrea pe pămînt după petrecerea unui timp în zone supraterestre ridică în mintea trecătorului dubii existenţiale. Pare inventat peisajul surîzător, adormit într-un fel de vară veşnică, plină de promisiuni.

Dar sosirea acasă? Ea nu are importanţă? În călătoriile normale şi reuşite, revenirea în ţară după o absenţă mai lungă reprezintă partea cea mai importantă a călătoriei, regăsirea unui locus amoenus. Depinde însă şi de starea în care îţi găseşti propria ţară; tare mi-e teamă că pentru mulţi români care s-au întors vara asta în România versurile lui Du Bellay nu mai sunt valabile. Patria lăsată la plecare a dispărut, ai senzaţia că ai nimerit în altă parte, într-o ţară străină, unde prin nu se ştie ce miracol se vorbeşte tot româneşte (o română, de altfel, aproximativă). Dar versurile lui Du Bellay rămîn: „Heureux qui comme Ulysse a fait un beau voyage Ou comme cestuy-là qui conquit la toison Et puis est retourné, plein d’usage et raison, Vivre entre ses parents le reste de son âge!”.

Poate ieşi Brazilia definitiv din viaţa cuiva care a petrecut acolo cîţiva ani, identificîndu-se cu existenţa zilnică a unui popor, la prima vedere ca toate celelalte, în realitate ciudat, superior euro