Anul 1918 rămâne, în istoria noastră, unul cu totul special. Cum voi încerca să arăt, el cuprinde în limitele sale un amalgam de evenimente contradictorii. Nu am agreat niciodată perspectiva festivistă care, de regulă, rezumă acest an la o singură dată, anume Unirea (cu majusculă meritată) din 1 decembrie – pentru că, în realitate, acest an a fost cu mult mai cuprinzător, mai dramatic şi mai plin de paradoxuri.
Pe scurt fie spus, 1918 a început cu o naţiune română ajunsă în agonie (geopolitică) şi s-a terminat cu un extaz al românităţii. Cum a fost posibil? Putem încerca o rememorare – dar, mai înainte de aceasta, mă văd dator să previn că astfel de ani nu apar la tot pasul în Istoria unui popor. Ceea ce este – în opinia mea – chiar bine. Pentru că un astfel de an, cu dealuri şi văi evenimenţiale succedate într-o viteză de montagne russe, poate produce ameţeli politice foarte puternice. A fost şi cazul nostru, ca naţiune, în deceniile care au urmat după Marea Unire.
Un tratat dezastruos
La drept vorbind, anul 1918 a început dezastruos pentru România. Pe frontul general al Primului Război Mondial, eram în acel moment o ţară învinsă şi predispusă răzbunării inamicilor săi. Regele Ferdinand I-ul şi Curtea regală, Parlamentul, conducerea Armatei şi parte din elita ţării erau retraşi la Iaşi, iar Bucureştiul era – de un an şi jumătate aproape! – sub ocupaţie germană. Trei sferturi din teritoriul ţării de-atunci – Oltenia, Muntenia şi Dobrogea – erau ocupate de cei împotriva cărora intraserăm în război în vara lui 1916. Evoluţia războiului şi crizele interne ale aliatului nostru de la Răsărit – Imperiul Ţarist, intrat sub zodia ce va duce la victoria bolşevicilor lui V.I. Lenin – ne-au fost defavorabile. În aceste condiţii, în decembrie 1917, România a fost nevoită să accepte (la Focşani) un armistiţiu cu Puterile Centrale, iar pe 5 m
