No, bade, șezi și cujeți? Nu, fiule, numa șed. Am umblat prin țara românească cum nu au umblat nici Vlahuță, nici mama și nici bunica lui laolaltă. Așa că știu bine România. Nu de azi, de ieri, nu din goana mașinii și nici din turnee electorale. Am trăit printre români. Știu ce le pot și osul, și mintea. Îi cunosc pe români mult mai bine decît mulți dintre ioneștii, popeștii și ungurenii care ne dau lecții de românism. Din vîrful buzelor și din amvonul scenelor electorale. Să fie la ei acolo. A se scuti, aș zice dacă nu aș fi dispus să mai zic și altceva. Prin lumea românească au existat sate unde nu se găseau uși încuiate. Pur și simplu, nu erau zăvoare și încuietori. Doar cîte ceva pentru protecția de dobitoace și sălbăticiuni. A da mîna sau a-ți da cuvîntul ţineau deseori loc de orice fel de act scris. Și se bea aldămașul. Treaba era iute, negustoreala se făcea la botul calului. Și cinstită cum se cuvine. Nu te puteai face de ocară. Era rușine, rîdea de tine apoi toată comunitatea. De ce? Simplu. Oamenii aveau încredere unii în alții. Nu idealizăm, dar nici nu facem speculații etice pe baza unor repetate pîre pe la diverse dregătorii din afara fruntariilor țării. A umbla cu pîra, a fi pîrîcios, nu prea era un lucru de laudă. Cînd eram copii, comunism, necomunism, pîra era ceva urît. Acum se pare că am făcut din pîră un act de mare ținută etică. Morala ar fi că rufele murdare se spală în familie. Oare mai au relevanță toate aceste îndemnuri etice în clipa de față? La ce bun să scoatem mizeria de sub preș ca s-o arătăm și altora? Asta se numește europenism și oare asta așteaptă Europa de la noi? Să iei bani cu lopata ca să-ți ponegrești neamul parcă nu e prea frumos. Vorbele circulă, faptele rămîn, românul e iertător și uită repede. Ca mai ieri vorbea șapte limbi și rusește, iar acum face socoteli doar în euro. Una peste alta, nu stăm bine cu coeficientul de