Scrisă în intervalul 1978 – 1981 şi amânată din varii motive până târziu, în 1995 (când a apărut la Editura Meta), cartea aceasta a avut un destin ciudat. După chipul şi asemănarea conţinutului ei, aş spune. Anexa acestei de-a treia ediţii, în care sunt reunite fragmente consistente din reacţiile de care a beneficiat, în timp, Cutia cu bătrâni ne poate ajuta să înţelegem despre ce e vorba.

Pe scurt, articolul semnat de Ioana Pârvulescu, în România literară de atunci, a declanşat, explicit sau implicit, o întreagă polemică. Observaţiile ei, severe, sunt diplomatic contracarate în primă instanţă de Vitalie Ciobanu, într-un număr Contrafort. Îi urmează, acestuia, Adrian Mihalache, Mihaela Ursa, Dan Silviu Boerescu (dintre tinerii recenzenţi), dar şi mai experimentatul Barbu Cioculescu, toţi înclinaţi mai degrabă să ignore nexul problemei. Rezolvare tipic cronicărească a unei încurcături compoziţionale. Zece ani mai târziu, la reeditare, cam la fel vor proceda Simona Vasilache şi Paul Cernat.

Ce semnala Ioana Pârvulescu era, în fond, o sincopă de construcţie. Argument onest, căruia i s-a răspuns, în schimb, oblic, invocându-se în repetate rânduri „spiritul”, „arborescenţa stilistică”, „măiestria combinativă”, „inteligenţa cristalină”, „plăcerea de a nara” şi alte asemenea însuşiri pentru care nu mai am ghilimele suficiente. Toate fiind reale, desigur, dar nici una dintre ele nefiind la obiect. De altminteri, nici Ioana Pârvulescu nu le ocultase.

„Impresia pe care ţi-o lasă cartea lui Andrei Oişteanu este că a fost scrisă numai pentru ca la colecţia de obiecte stranii din cele 12 casete să se mai adauge unul, cel mai ciudat: cartea însăşi. Straniu este tocmai universul ei, învecinat cu realismul, învecinat cu fantasticul, dar men- ţinându-se permanent în propria-i incertitudine. Povestea Comisionarului e stranie şi se încheie straniu, lucrurile co