Nu ştiu dacă a venit momentul discutării, cu cărţile pe masă, a aportului douămiist la mutaţiile literaturii contemporane (studii critice de sinteză întârzie încă să apară), însă tot mai mulţi autori din tânăra generaţie încep să-şi livreze, în antologii sau chiar în cărţi inedite, o parte din producţia veche.

Complex precoce de automuzeificare sau încercare de testare a valabilităţii lor în timp, cert e că în ultimii doi ani Dan Sociu, Ştefan Manasia sau – foarte recent – Dan Coman şi-au reciclat, în proporţii diferite, dar cu modificări minime, fragmente mai vechi. Pe lângă câteva (puţine) poeme noi, în ERG, Dan Coman îşi preia, practic, piesele de rezistenţă care i-au adus succesul cu Anul cârtiţei galbene.

Şi n-aş zice că relectura la care ne îndeamnă cei mai buni debutanţi ai începutului de mileniu nu e instructivă, deopotrivă pentru revalorizarea scriitorului în cauză şi pentru înţelegerea contextului. Recitită azi, poezia lui Dan Coman – extrem de puţin predispusă la evoluţii interioare în cele trei volume de până acum – îşi pierde în mare măsură credibilitatea. Ce-i drept, supralicitarea valorică a poetului se poate explica prin mai mulţi factori, dintre care nu sunt de neglijat: nevoia refundamentării poeziei ca instituţie într-o perioadă când tot mai multe voci – rezumate de Ion Simuţ - îi proclamau dispariţia; urgenţa conceperii unei generaţii noi de poeţi, în oglindă cu valul de „ego.proză” ieşit la suprafaţă în aceiaşi ani; refundamentarea unei poezii existenţiale, grave şi înalte, în opoziţie cu minimalismul/mizerabilismul tot mai agresiv al fracturiştilor. În acest context, „neoexpresionismul” lansat şi girat de Al. Cistelecan însuşi (critic optzecist lipsit de parti-prisuri generaţioniste), cu cele două vârfuri de lance Claudiu Komartin şi Dan Coman, a devenit o marcă demnă de luat în serios.

Poezia ultimului îmi apare azi man